Start > Ritul latin > Duminica I din Postul Mare

Duminica I din Postul Mare

26 November 2007
995 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica I-a din Post (Anul A)

Timpul Postului Mare, pe care l-am început in ziua de Miercurea Cenușii, este un drum al convertirii, al purificării și al harului ca pregătire pentru Sfintele Paști. Isus însuși a inaugurat acest drum postind timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustiu. Cristos înainte de a vesti împărăția lui Dumnezeu, venită în lume prin persoana Sa, înainte de a predica, EI se ruga înainte de a păși in viața publică, de a merge printre mulțimi, El a mers prin pustiu, in singurătate. Înainte de a-i căuta pe oameni, El căuta fața Tatălui său din ceruri. El postea. Ispitele la care este provocat Isus în pustiu au ceva din domeniul incredibilului, al fanteziei. Cineva s-ar putea întreba cum de a fost posibil ca Isus să fie ispitit. Isus Cristos, însă este Dumnezeu adevărat și om adevărat și ca om EI a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat. De aceea, El a fost ispitit ca om și nu ca Dumnezeu.

Prima lectură luată din cartea Genezei ne relatează faptul că ispita a fost prezentă încă de la începutul neamului omenesc. După crearea protopărinților noștri Adam și Eva, diavolul vine și-i ispitește. Ispita lor a fost mândria de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Mai mult, este vorba de un păcat de rebeliune împotriva lui Dumnezeu deoarece, înlocuindu-L pe Dumnezeu, voiau ei înșiși să cunoască binele și răul. Greșeala aprecierii arată imediat și efectul devastator: sentimentul rușinii, notat chiar de autorul sacru, indică o dezarmonie, o sfâșiere a omului în sine însuși pentru că nu mai știe să privească realitatea cu ochi limpezi și nevinovați. Păcatul va purta cu sine fragmentarea armoniei omenești.Va da la lumină adevărul dramatic al omului orgolios și păcătos. Alegerea sa negativă nu poate să conducă decât la moarte.

Isus Cristos, prin răspunsul său afirmativ la planul Tatălui, apare ca Noul Adam care rectifică eșecul suferit de primul om, după cum ne spune și apostolul Paul, și dă început unei noi umanități.

Isus s-a lăsat ispitit de diavol pentru a ne da nouă, fraților săi, o lecție de umilință, mai mult, o lecție de curaj, siguranță și victorie. Încercarea, ispita face parte din viața noastră, din lumea noastră personală și comunitară. Ispita se prezintă, de altfel, ca o realitate cutremurătoare și misterioasă, ca o forță sau putere, ostilă lui Dumnezeu, care acționează în noi cu stimuli și sugestii pentru a ne dezlănțui pasiunile și a ne îndemna acolo unde voința este mai slabă, la aversiune față de Dumnezeu.

Cristos a fost în toate asemenea nouă afară de păcat. S-a asemănat cu noi și în ispite și în încercări. Nimeni nu trebuie să se înfricoșeze sau să se descurajeze. Căci, dacă a fost “ispitit” Isus, care ar fi motivul pentru care nu ar trebui să fim ispitiți și noi? Ispita, într-adevăr, nu umilește demnitatea noastră de persoană, existența noastră creștină. În lumina credinței, ispita este o încercare care formează și călește caracterul nostru spiritual, prietenia și fidelitatea noastră față de Dumnezeu.

Dacă am urmat cu atenție Sfânta Evanghelie, am observat cum diavolul a încercat de trei ori să-L ducă in ispită pe Isus. În primul rând îi cere să schimbe pietrele în pâini, pentru a-și potoli foamea. Isus, însă, respinge acest lucru nu pentru că nu era convins că foamea putea fi învinsă cu pâinea, dar pentru faptul că nu se poate absolutiza o trebuință umană. El spune destul de clar: “Nu numai cu pâine trăiește omul, dar și cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).

În viața sa publică Isus va înmulți pâinile, și peștii pentru a potoli foamea mulțimii care-L urma. Isus, deci, nu este insensibil față de mâncarea materială, dar atribuie primatul Cuvântului lui Dumnezeu, care este adevărata mâncare și adevăratul aliment pentru cei care vor să se mântuiască.

A doua ispită are ca obiect sfidarea față de Dumnezeu. Diavolul, după un prim eșec, insistă în continuare și-L duce pe Isus pe aripa templului și-I spune: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos căci este scris: “Îngerilor săi va porunci pentru Tine și te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să-ți lovești piciorul de piatră. Isus i-a răspuns: Iarăși este scris: “Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”(Mt 4,6-7). Câți dintre noi nu-L sfidăm pe Dumnezeu supunându-L voinței noastre, dorințelor, aspirațiilor și capriciilor noastre? Și dacă Dumnezeu nu ne aude, nu ne ajută, ne răzvrătim impotriva lui cu rebeliune.

Câți sunt aceia care nu cred sau nu vor să creadă pentru că nu au obținut de la Dumnezeu beneficiile pe care le pretindeau de la EI și încă cu insistență? Dar Dumnezeu nu poate fi constrâns să facă voința noastră, ci noi suntem aceia care trebuie să împlinim voința sa. Dumnezeu știe de ce anume avem nevoie mai înainte ca noi să-I cerem, Lui aparținându-i dintotdeauna puterea și voința. Cel care îl sfidează pe Dumnezeu nu numai că săvârșește un păcat de îngâmfare și aroganță, dar și un păcat împotriva credinței.

Într-o ultimă încercare diavolul îl conduce pe Isus pe un munte înalt și îi promite toate bogățiile pământului dacă îl va adora. Răspunsul lui Isus este categoric: “Piei satană, căci este scris: “Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai lui să-i slujești”. Putem observa foarte bine în acest răspuns că este vorba despre cultul ce i se datorează numai lui Dumnezeu, diavolul fiind o personificare a idolatriei. Din păcate, idolatria, sub diferite forme, există și prosperă chiar și printre creștini. Decât a-L adora pe Dumnezeu și a-I aduce un cult autentic se preferă și se aleargă mai bine după idoli, cum ar fi: banul, succesul, puterea, plăcerea, interesele materiale, etc. Cu alte cuvinte, se cade în idolatrie ori de câte ori bunurile materiale iau locul lui Dumnezeu. Tot aici e bine de amintit diferitele forme de superstiție prin care se atribuie unor lucruri sau unor evenimente o putere supranaturală. Respingând ispita idolatriei Isus îndeamnă pe toți urmașii săi să profeseze un adevărat cult față de Dumnezeu, să-L adore numai pe Dumnezeu și pe Cristos Fiul său.

Timpul Postului Mare, văzut de Cristos și propus de Sfânta Biserică este “semnul sacramental” al convertirii noastre. Sfinții Părinți l-au văzut ca un timp de credință, de iubire și pocăință. Însă nu toți pot să se retragă într-o insulă sau să ducă o viață cenobitică, dar fiecare creștin trebuie să trăiască timpul Postului Mare în semnificația sa profundă, continuând să-și desfășoare obligațiile sale familiare, sociale și profesionale.

Tot pentru acest timp Biserica a stabilit și unele norme care prevăd abstinența de la carne în zilele de vineri, exercitarea operelor de caritate, participarea frecventă la Sfânta Liturghie și ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Unii s-ar putea gândi că postul și abstinența este doar cu privire la alimente, însă există o mulțime de alte lucruri de la care ne putem abține în acest timp, cum ar fi: unele emisiuni care apar pe posturile de televiziune, spectacole, cheltuieli mai puțin necesare, etc. Drumul convertirii trebuie să fie mai ales o eliberare totală și radicală din sclavia păcatului. Aceasta presupune o luptă continuă și un angajament constant pentru a crește unitatea cu Dumnezeu și viața harului.

Faptele bune trebuie să ne însoțească și ele în timpul Postului Mare. Nu numai că trebuie să renunțăm la lucrurile care ne sunt de prisos, dar și la acele bunuri pe care le putem dărui. Aceasta implică un exercițiu de caritate, generozitate și solidaritate.

Diavolul, care este o realitate, poate fi învins prin post și pocăință, așa precum a făcut și Isus Cristos. Ușor nu va fi, dar acum avem o mai mare siguranță: în încercare, în ispită nu vom mai fi singuri; Cristos cu puterea Spiritului său acționează în noi și cu noi.

Rugăciunea, mai ales cea liturgică, ne va întări capacitatea de a rezista agresiunilor celui rău și ne va mări speranța în victorie. Astfel, nimeni dintre noi,cei care avem speranță, nu va rămâne în încercare, și cu atât mai puțin să cedeze ispitei.

Neculai Stote

Ritul latin