Start > Ritul latin > Duminica a II-a după Nașterea Domnului

Duminica a II-a după Nașterea Domnului

26 November 2007
623 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a II-a după Crăciun (Anul A)

Cu câteva zile mai înainte am trăit cu bucurie Sărbătoarea Nașterii lui Cristos și poate mai avem încă prezentă în minte vestea îngerului adresată păstorilor, care a răsunat ca un refren în liturgia Cuvântului din Noaptea și din ziua de Crăciun: “Astăzi în Cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul“.

Timpul Crăciunului încă nu s-a sfârșit, iar astăzi suntem din nou invitați să medităm la mesajul pe care Dumnezeu a binevoit să ni-l transmită prin întruparea Fiului Său. Nu întâmplător în această duminică, la nici două săptămâni de la sărbătorirea Nașterii Domnului, Biserica revine și ne propune în liturgia cuvântului același text evanghelic proclamat în ziua de Crăciun, și anume: începutul Evangheliei lui Ioan, text cunoscut sub denumirea de Prologul lui Ioan. Motivul repetării acestei Evanghelii la un timp atât de scurt este bogăția de idei pe care o conține și care nu ar putea fi epuizată, oricât de multe interpretări am reuși noi să descoperim.

De altfel, orice text din Sf. Scriptură pe care îl alegem, ori de câte ori îl recitim cu atenție, putem descoperi de fiecare dată ceva nou, ceva ce nu am observat la lectura și meditarea precedentă. Și tocmai în aceasta constă frumusețea textului sacru, care este inspirat de însuși Dumnezeu, text mult diferit de cel creat de om care este limitat în idei, oricât de multe ar fi ele.

Luminați de Duhul Sfânt vom căuta să descoperim și să înțelegem direcția propusă în reflexia noastră și noul mesaj pe care Biserica vrea să ni-l transmită prin liturgia cuvântului pentru trăirea noastră spirituală și pentru viața noastră practică de creștini și fii adoptivi ai lui Dumnezeu.

Citind Scripturile se poate constata că, de-a lungul istoriei, Dumnezeu a intervenit în mod salutar în unele momente în viața omului. Dumnezeu, care nu poate fi cuprins în spațiul de timp, cel pentru care nu există trecut sau viitor, Dumnezeu care nu poate fi încadrat și limitat nici de limbajul uman, acest Dumnezeu intră în istorie, dialoghează cu omul și se face prezent lui în diferite situații concrete.

În prima lectură pe care am ascultat-o, prezența lui Dumnezeu este personificată prin Înțelepciune. Acest termen, care simbolizează prezența divină este des întâlnit în textele sacre, mai ales în cărțile Vechiului Testament, în special în cărțile așa numite “sapiențiale“.

Întregul capitol de unde este luată lectura este un imn în care înțelepciunea personificată aduce laudă originii sale divine și acțiunii sale. Ea este prezentată ca fiind încorporată în poporul lui Israel “și-a stabilit” locuința în mijlocul poporului predilect și astfel Dumnezeu este în permanență cu poporul evreu, îl conduce și-i inspiră acel spirit de orientare pentru realizarea planului său.

Apoi un alt aspect demn de remarcat este faptul că această înțelepciune divină a existat de la început, “înaintea veacurilor” ne spune textul, adică înainte de a fi început istoria omului pe pământ, cu alte cuvinte înaintea oricărei creaturi.

În mod asemănător se exprimă și evanghelistul Ioan referindu-se la un alt termen: “Cuvântul”, și chiar așa își începe Evanghelia sa: “La început era Cuvântul” – și continuă textul – “Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu“. Așadar, asemenea Înțelepciunii – din prima lectură – și Cuvântul din Evanghelie își are aceeași origine divină, vine de la Dumnezeu, ba chiar se identifică cu Dumnezeu.

Acest Cuvânt, care era Dumnezeu a creat omul și întregul univers, el fiind Viața, puterea dătătoare de viață; acest Cuvânt care era Dumnezeu este și adevărata lumină ce luminează pe tot omul care vine în lume.

Dar ceea ce este mai uimitor este că “acest cuvânt s-a făcut trup și a locuit între noi“, și-a fixat cortul prezenței sale, în mod vizibil, între cei muritori, iar această prezență a Cuvântului este continuată și astăzi în Biserică și este o prezență activă, ce acționează recreând cu aceeași eficiență de la început, sfințind și edificând Biserica lui Dumnezeu, conducând-o la gloria divină.

Toată Scriptura, de la Geneză la Apocalips, dă mărturie despre acest Cuvânt și converge spre acest Cuvânt, care încet, încet s-a desfășurat și a fost prevestit de-a lungul secolelor, a animat oamenii și tot universul.

Acest Cuvânt care exista mai înainte de întemeierea lumii, a dominat și a trasat drumul istoriei, a stat aproape de Israel, a locuit cu el în corturile deșertului, l-a condus spre țara promisă, a zămislit (în sfârșit) în sânul unei umile fiice a lui Israel, Fecioara Maria, s-a făcut carne și a locuit între noi în persoana lui Isus Cristos.

Fie că este Înțelepciunea, fie că este Viața, fie că este Lumina, fie că este Cuvântul, în realitate este vorba despre aceeași putere creatoare a lui Dumnezeu, existentă din veșnicie, manifestată salvific în istoria mântuirii de nenumărate ori și întrupată în Isus Cristos-Răscumpărătorul nostru. În El își manifestă Dumnezeu plinătatea tuturor revelațiilor și iubirea sa infinită față de oameni.

Despre El dă mărturie Ioan Botezătorul când spune: “Cel care vine după mine este mai presus de mine, pentru că el era mai înainte de a fi eu“, deși, noi cunoaștem din Sf. Scriptură că Ioan s-a născut înaintea lui Isus, însă profetul în mărturia sa era conștient că cel născut din Fecioară vine de la Dumnezeu, este cel prevestit neamurilor, despre care vorbesc Scripturile și este Fiul lui Dumnezeu.

Prin întruparea Fiului Său spre răscumpărarea tuturor neamurilor, Dumnezeu își îndeplinise, de altfel, o făgăduință făcută chiar primilor oameni, Adam și Eva, în urma căderii lor în păcat, promisiune descrisă încă în primele pagini ale Bibliei. Și astfel, prin Întruparea Fiului său, Dumnezeu își manifestă iubirea față de creatura sa în ciuda tuturor slăbiciunilor și a infidelităților de care omul dă dovadă în timpul vieții sale.

Isus Cristos a fost prevestit încă de la începutul creației prin diferite profeții pe care evreii considerați cei privilegiați le-au primit și le-au crezut că se vor împlini. Însă, așteptarea lor mai durează încă și astăzi, deoarece pentru ei Isus Cristos din Nazaret, născut din Fecioara Maria nu este Fiul lui Dumnezeu, nu este cel promis și așteptat de veacuri, eliberatorul și răscumpărătorul lor și, de aceea, n-au crezut în El. În acest sens evanghelistul Ioan notează în evanghelia de azi: “El era în lume și lumea a fost creată prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai săi și ai săi nu L-au primit“. Și apostolul continuă: “Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în numele lui le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu“.

Această credință în numele lui Isus presupune credința în persoana și în dumnezeirea sa, în opera și misiunea sa, în cuvintele și învățătura sa. Toți cei care facem parte din Biserică am fost binecuvântați cu harul său și prin Botez am primit acest dar al credinței devenind totodată fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Dar această condiție de fiu recere o transformare continuă, o convertire continuă, o renaștere care nu are nimic în comun cu nașterea naturală; iar dacă nu menținem în noi permanent aprinsă flacăra credinței, dacă speranța noastră creștină nu este permanent alimentată cu hrana spirituală necesară și dacă iubirea noastră nu ne determină să trăim o viață lipsită de egoism, atunci nu ne mai putem numi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, putem pierde această condiție de fii adoptivi; indirect îl refuzăm pe Isus, nu-i urmăm îndemnurile lui și riscăm să ajungem la concluzia că de fapt, se potrivesc și pentru noi cuvintele lui Ioan: “A venit la ai săi și ai săi nu L-au primit“.

Însă, veghind la credința noastră, la colaborarea noastră cu harul divin, la participarea noastră la viața Bisericii și ducând o viață conformă cu doctrina și morala creștină vom dobândi acea maturitate creștină fundamentată pe o credință matură în Isus, vrednică de lăudat, asemenea credinței comunității din Efes, pe care Sf. Apostol Paul o laudă în lectura a doua de azi și datorită căreia el îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ei. Este adevărat că astăzi creștinul poate fi ușor influențat de atâtea și atâtea concepții greșite, unele chiar ostile Bisericii, dar cu siguranță la fel de greu era și pentru acea comunitate din Efes ca să-și păstreze credința în Isus Cristos datorită problemelor de atunci, dar ea ne dovedește că acest lucru nu este imposibil, atunci când credința primită rămâne un dar de neprețuit și o valoare universal valabilă în orice situație ne-am afla.

Să mulțumim și noi lui Dumnezeu, Părintele slavei, pentru harurile și binecuvântările primite și să-i cerem, la fel ca și Sf. Apostol Paul, lui Dumnezeu să ne dăruiască Duhul Înțelepciunii și al descoperirii ca să-L putem cunoaște pe deplin. El să ne lumineze ochii inimii noastre ca să putem înțelege speranța pe care o dă chemarea sa și comorile de slavă, pe care le moștenim deja și pe care le vom moșteni la înviere, în viața de glorie.

Claudiu Iștoc

Ritul latin