Start > Ritul latin > Solemnitatea Nașterii Domnului – Liturghia din timpul Zilei

Solemnitatea Nașterii Domnului – Liturghia din timpul Zilei

26 November 2007
1,389 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Nașterea Domnului (Liturghia din zi)

Bucuria a fost una din notele care au creat armonia Adventului și a fost darul oferit de liturgie celor care au trăit acest timp sub conducerea sa. Rugăciunile și textele liturgice au creat atmosfera de bucurie și au transmis-o încă de la începutul Adventului până în noaptea de Crăciun. Aceasta s-a constatat în ultima parte a Adventului într-un text care exprima chiar o dorință: “Este același Domn care ne ajută să ne pregătim cu bucurie la misterul nașterii sale ca să ne găsească fervoroși în rugăciune, bucuroși în laude”.

Însă odată cu terminarea Adventului bucuria nu se întrerupe. Motivul bucuriei anunțat în liturgia de la miezul nopții este mereu același: “Astăzi Domnul vine să ne salveze și mâine veți vedea gloria sa”. În această rugăciune se repetă aceeași idee: Dumnezeu ne face să trăim fiecare an cu bucuria lui Isus care vine să ne salveze.

Sărbătoarea Crăciunului este o zi de bucurie și speranță, e o zi de bucurie pentru că Dumnezeu nu l-a abandonat pe om chiar dacă omul l-a refuzat pe el, este o zi de speranță pentru că Dumnezeu n-a renunțat la planul pe care-l concepuse din veșnicie de a-l face fericit pe om. Crăciunul anunță mereu că Dumnezeu nu s-a plictisit și nu s-a săturat de om. Crăciunul îl face pe om să înțeleagă că orice făptură valorează în ochii lui Dumnezeu cât valorează Fiul său unic. Pe lângă sentimentele de legitimă bucurie care provin din datinile și tradițiile creștine ale acestei sărbători, Crăciunul ne oferă și bucuriile sale spirituale.

Dacă la liturgia de la miezul nopții și la cea de dimineață Biserica ne propune la liturgia Cuvântului circumstanțele nașterii lui Cristos, la această celebrare, în schimb, ne prezintă evenimentul însuși și semnificația sa. De la prezentarea duioasă, gingașă, suntem introduși acum în misterul mântuirii. Însă nu este de ajuns să enunțăm misterul, dar trebuie să-l și înțelegem. Pentru aceasta avem nevoie de credință, de darul Duhului Sfânt care să ne lumineze mințile pentru a putea înțelege Cuvântul lui Dumnezeu propus spre meditare de liturgia Cuvântului.

În rugăciunea zilei l-am rugat pe Dumnezeu, care în mod minunat ne-a creat și într-un mod și mai minunat ne-a răscumpărat prin întruparea Fiului său, să ne ajute să participăm la viața divină a lui Cristos care astăzi a devenit fratele nostru. Cristos a coborât din cer “propter nostram salutem”; mântuire descoperită la Crăciun ca lumină, ca eliberare, ca bucurie, ca viață nouă care revelează omului modelul transcendent al filiațiunii supranaturale.

Ioan evanghelistul recheamă această idee la liturgia de la această oră: “Cuvântul veni între ai săi dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu”.

Insistând asupra acestui mister liturgia ne îndeamnă să ne rugăm: “Doamne, transformă-ne în Cristos, Fiul tău, care a înălțat omul alături de tine în glorie”. Pentru a merge la Dumnezeu trebuie să ne asumăm atitudinea divină: doar așa se împlinește în acțiunea noastră personală de zi cu zi încarnarea lui Dumnezeu în noi și încarnarea noastră în Dumnezeu.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu: “Fiul lui Dumnezeu vrând să ne facă părtași de dumnezeirea sa, și-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni Dumnezeu”.

În punctul culminant al Evangheliei sale, Sf. Ioan cuprinde într-o singură frază tot misterul iubirii lui Dumnezeu descoperit în întruparea Cuvântului: ‘Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi și noi am văzut slava lui; slavă ca a Unuia-născut înainte de vreme plin de har și de adevărA (In 1,14). Evanghelistul se referă la Cuvântul care, la început, era la Dumnezeu și prin care toate s-au făcut; Cuvântul în care era viața, viață care era lumina oamenilor; Cuvântul care a fost prevestit de profeți și care se identifică cu persoana lui Cristos. Sf. Ioan folosește expresia “și Cuvântul s-a făcut trup”, nu om, chiar dacă în realitate vrea să spună că s-a făcut om. Pentru ce? Pentru că trupul indică slăbiciunea, neputința; iar distanța infinită dintre Logos și carne, unite în Cristos, revelează infinita iubire a lui Dumnezeu.

Cristos revelează planul lui Dumnezeu pentru întreaga creație și în mod deosebit pentru oameni. După cum afirmă sugestiv Conciliul Vatican II ‘El îl dezvăluie pe deplin omului pe om și-i descoperă măreția chemării proprii. Prin nașterea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel cu orice om. A lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă în toate, afară de păcatA.

Bucuria Crăciunului este aceea a unui prizonier care salută ziua eliberării sale, a unui sclav care vede realizându-se visul său de libertate, a omului care se află într-o situație fără ieșire și care găsește la sfârșit pe Mântuitorul de la care poate să primească totul.

Prima lectură prezintă pe crainicul care duce vestea bucuriei, a eliberării, a mântuirii poporului care se afla în exil. Fiecare dintre noi, asemenea acestui crainic, avem misiunea de a face cunoscut mesajul de bucurie al Crăciunului celor din jurul nostru.

Dacă există o piedică în fața bucuriei Crăciunului, aceasta se datorează păcatelor care se fac împotriva vieții. Și dacă reflectăm asupra situației în care se află societatea de azi se poate ușor constata că, niciodată în istoria omenirii nu s-au întâlnit atâtea nedreptăți împotriva vieții. Însă ieslea Betleemului deschide orizonturi de mântuire pentru toți. Un text din liturgia bizantină comentează: “Arborii plângeau când Adam ieși din Paradisul bucuriei plecând spre pământul blestemului… Betleemul a redeschis Paradisul. Veniți să ne bucurăm de Paradisul din această iesle”.

Cine știe să se folosească de această bucurie să o împartă la toți și la toate și să o poarte în mod deosebit acolo unde mizeria umană cere urgența unei încarnări de iubire. Oricare ar fi profunditatea abisului în care s-ar găsi omul, Crăciunul îi dă siguranța că alături de Domnul este milă și mare este mântuirea sa.

Crăciunul produce o bucurie care întrece orice mizerie. Pentru a simți această bucurie e nevoie să ne deschidem inima și să-l primim în viața noastră pe Pruncușorul Isus care vine să ne mântuiască.

Rugăciunile noastre din aceste zile trebuie să se îndrepte și spre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care să ne îndrepte pașii spre ieslea Pruncului Isus pentru a-L adora și a-I mulțumi pentru iubirea Sa față de noi.

Nicolae Farcaș

Ritul latin