Câteva zile ne mai despart de marea sărbătoare a Naşterii Domnului. De aceea astăzi Sfânta Biserică ne îndeamnă – aşa cum de fapt a făcut-o în tot timpul Adventului – să ne pregătim cât mai bine pentru a-L primi în mijlocul nostru pe Mesia prevestit de profeţi ca “Domn al puterilor”, “Principe al păcii”, “Cel tare”, “Împăratul măririi”.

Dacă în primele trei duminici ale Adventului lecturile ne anunţau că mântuirea este aproape, că trebuie să pregătim calea Domnului, astăzi în a patra duminică liturgia cuvântului ne vorbeşte despre starea sufletească în care trebuie să ne găsească Mesia, despre atitudinea spirituală plăcută Împăratului, care vine să ne aducă binecuvântarea, pacea şi mântuirea sa.

Aşadar, care este atitudinea spirituală recerută pentru a beneficia de darul mântuirii?

Răspunsul ni-l dă psalmul de astăzi, psalmul 23: “Iată vine Domnul; El este Împăratul măririi! …Cine va putea să urce pe muntele lui? Cine va sta în locul sfânt al său? Cel care are mâinile nepătate şi inima curată; Cel care nu ia în zadar numele Domnului, acela va primi binecuvântare şi dreptate de la Dumnezeu Mântuitorul“. De fapt psalmul nu face altceva decât să anunţe condiţiile cerute pentru a intra în împărăţia lui Mesia: a avea mâinile nepătate, a avea inima curată şi a nu lua în zadar numele Domnului.

Aceste condiţii însă pot fi rezumate la una singură care conţine toate celelalte: “a avea inima curată“. În Biblie inima este locul prin excelenţă a vieţii intime a omului; e vorba de gândirea sa, de sentimentele sale, de deciziile sale. Dacă inima e curată, adică abandonată total şi fără rezerve în braţele Providenţei, e eliberată de orice simpatie pentru ceea ce îl contrazice pe Dumnezeu. De aceea cel care are inima curată va avea şi mâinile nepătate, şi nici nu va lua în zadar numele Domnului: “Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt 5,8) declară însuşi Isus chemând oamenii la Împărăţia sa. Deci vom fi fericiţi dacă ne vom strădui să avem inima curată. Numai astfel vom fi părtaşi la viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor care nu este altceva decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu, adică a vedea faţa lui.

Cei care refuză să îndeplinească această condiţie sunt excluşi din Împărăţie. Un asemenea refuz întâlnim în prima lectură. Ahaz nu ascultă de porunca lui Jahwe, nu are încredere în el. De aceea Jahwe îl abandonează în mâinile duşmanilor. Pentru a înţelege mesajul acestei lecturi să vedem mai întâi contextul istoric în care se înscriu evenimentele.

Lectura de astăzi evocă situaţia critică a regatului lui Iuda sub regele Ahaz (735-733 a.C.). Regele Siriei, Reţin, şi Pecah, regele Samariei, organizează o coaliţie împotriva Asiriei şi insistă ca şi Ahaz să participe. Înfruntând refuzul său, cei doi vor să-l detroneze. Pentru aceasta Ahaz se pregăteşte să apeleze tocmai la duşmanul celor doi, regele Asiriei. E vorba însă de o alegere plină de consecinţe negative pentru poporul ales. Regele Asiriei ajutându-l pe Ahaz, cu siguranţă îi va cere supunere. Astfel ar fi în pericol chiar dinastia lui David aleasă de Dumnezeu ca să aducă mântuirea, deoarece odată acceptată supunerea, Asiria va putea numi regi pentru Iuda după bunul ei plac. În acest moment Isaia, profet trimis de Dumnezeu, vrea să-l avertizeze pe Ahaz asupra nenorocirii. Îl sfătuieşte să aibă credinţă în puterea lui Jahwe şi să nu se teamă de regii Siriei şi Samariei, că sunt nimic înaintea Aceluia care protejează dinastia davidică. Ahaz nu vrea să asculte; nu crede în puterea lui Dumnezeu. Profetul insistă, vrea să-l facă să creadă; îi spune să ceară un semn de la Domnul prin care să vadă puterea lui.

Ahaz însă are planul său, nu vrea să-l schimbe, preferă să se declare rob al unui om. Pentru aceasta Jahwe s-a dezgustat de el şi de familia sa. Dacă tu nu vrei un semn – pare să spună Isaia – este Domnul care va da unul arătând înlăturarea ta! El va ridica un alt Rege pe tronul lui David care va asculta şi va mântui poporul: “Iată fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu cu noi” (Is 7,14). “…El va domni pe tronul şi peste împărăţia lui David ca s-o întărească şi s-o întemeieze cu judecată şi dreptate, de acum şi până-n veac” (Is 9,6).

În faţa acestui refuz Dumnezeu nu se “intimidează”. El poate să-şi realizeze planul Său de mântuire, promis lui David, şi pe altă cale. Şi într-adevăr Dumnezeu nu mai păstrează linia prezentă a regilor, care au demonstrat refuzul alianţei, dar inaugurează un nou început. În acest scop se slujeşte de o fecioară legată de familia regală a lui David. Ea face posibilă venirea Regelui, deoarece crede – spre deosebire de Ahaz – şi va traduce credinţa ei în numele pe care i-l dă Fiului ei: Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi. Acest Emanuel se va hrăni cu “lapte şi miere” (Is 7,15) care-i vor da putere de a deosebi binele de rău (laptele şi mierea fiind într-o concepţie orientală hrana zeilor care-i fac puternici). De aceea Emanuel va reactualiza fericirea paradisiacă. Acest Emanuel, Dumnezeu cu noi, va respinge răul şi va alege binele, va fi în putere de a judeca corect, de a conduce cu înţelepciune; va fi un rege după inima lui Dumnezeu.

În lumina Noului Testament ne întrebăm: Cine este acea fecioară prevestită de profeţi? Cine este Mesia promis de veacuri? Fecioara este Maria, tânără logodnică promisă ca mireasă unui bărbat din casa lui David, pe nume Iosif. Este mama Celui ce s-a zămislit prin puterea Duhului Sfânt, Căruia Iosif, după îndemnul îngerului, îi va da numele Isus (Cel care mântuieşte). Fecioara este cea care se abandonează total în mâinile lui Dumnezeu şi declară: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Lc 1,38).

Mesia este Domnul nostru Isus Cristos; Cel care a mântuit poporul său de păcate. Este Fiul unic al Tatălui care s-a născut în lume din seminţia lui David. Este Cel pe care iudeii l-au condamnat la moarte, dar a treia zi a înviat din morţi arătându-şi slava. Iudeii l-au răstignit sub pretextul că s-a pretins Fiul lui Dumnezeu şi pentru că n-a ascultat de legea lor. Dar de fapt ei sunt cei care n-au acceptat condiţiile pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea au rămas robii legii lor. N-au vrut să treacă peste lege prin credinţă.

Spre deosebire de aceştia Matei, în Evanghelia de astăzi, ne prezintă un adevărat iudeu, un adevărat împlinitor al legii lui Dumnezeu, pe Iosif. Acesta fiind drept o ia la sine pe Maria logodnica sa, care zămislise, deşi legea iudaică îi impunea s-o repudieze. El trece deasupra legii ascultând de porunca divină şi nu rămâne robul legii. Trece peste lege prin credinţă ca un adevărat fiu al lui Avram şi acceptă misiunea încredinţată lui de Dumnezeu: de a fi tată purtător de grijă a Celui care va mântui poporul. Nu este mândru, ambiţios, unul care nu vrea să renunţe la propriile planuri; el este umil. Chiar şi din dubiul său cu privire la Maria reiese acelaşi lucru: umilinţa. Incapabil de a împăca două fapte la fel de adevărate pentru el – curăţia şi sinceritatea Mariei cu maternitatea ei – optează prudent pentru tăcere, încercând să-şi liniştească conştiinţa. Nici măcar nu îndrăzneşte să se îndoiască de virtutea Mariei; de aceea Dumnezeu îl luminează trimiţând un înger: “Nu te teme Iosife, fiul lui David, căci ce s-a zămislit în Maria este de la Duhul Sfânt” (Mt 1,20).

Un adevărat exemplu de ascultare! Un adevărat exemplu de pregătire la naşterea Celui promis! Ca şi tânăra sa logodnică Maria, s-a abandonat total în mâinile lui Dumnezeu. Prin ascultarea lor au făcut posibilă venirea în lume a Mântuitorului şi prin acesta mântuirea noastră.

Şi noi, cei prezenţi astăzi în jurul altarului suntem chemaţi pentru a îndeplini acelaşi plan al lui Dumnezeu: de a face posibilă naşterea lui Isus în inimile noastre şi în inimile tuturor; de a răspândi Împărăţia lui prin trăirea noastră, prin exemplul credinţei noastre.

Ce vom face pentru a îndeplini acest plan? Oare vom rămâne încăpăţînaţi în planurile noastre, vom continua să fim robi ai lumii? Oare nu vom accepta condiţiile necesare pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu?

Nu! Dar, “renăscându-ne” odată cu naşterea lui Cristos să colaborăm la răspândirea Împărăţiei Lui. Prin viaţa noastră să-i facem pe toţi să participe din acea bogăţie a “sărăciei” din Betleem, din acea putere a “neputinţei” de pe Calvar, încât să putem spune şi noi cu Sfântul apostol Paul: “Sunt slujitor al lui Cristos, chemat de El… ca să duc la toţi oamenii vestea cea bună a mântuirii” (Rom 1,1), căci “nu mă ruşinez de Evanghelia lui Cristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor celor care cred!” (Rom 1,16).

Vincenţiu Burlacu